I truly enjoyed the variety of emotions I experienced during reading. From anger to empathy and inner peace

Some passages I completely loved. Others were a little too long. Maybe it is because I'm not a grandfather, so its hard for me to relate to the main character. Still all in all a great book about the relationships between family members and the struggle of a person to improve them.

Șovăitor și totuși monoton, predictibil și în același timp surprinzător (în mici momente luminoase și limpezi, secvențele cele mai lirice din roman), și melancolic, și nostalgic, aprehensiv, amar, trist. Despre responsabilitatea în familie (părinți și bunici față de copii, amante și prieteni), despre pânza socială (sau poate asta e doar aparența, poate e doar paravanul care ascunde temerea de a fi onest și asumat până la capăt) care se țese și obscurează orice autenticitate în relațiile personale (comunicarea pare mereu bruiată, falsă, incompletă, și tocmai de aia personajele sunt esențial singure, rupte unele de celelalte), despre regrete și mai ales despre bătrânețe și frici nemărturisite (boală, erotism cu precădere, memorie în mare măsură). Sunetul muntelui nu provoacă liniște, nici meditație, ci mai degrabă nedumerire, confuzie și frică, fiind semnul bolii (îl auzi numai tu? tragi să mori?). Și totuși, natura e acolo în impresiile cele mai gratuite – și deci deloc gratuite, prin legătura cu poezia – și înmoaie cleiul rutinei, al anxietăților etc. Mi-e cumva teamă de Kawabata.

no era el momento

O poveste vizară despre relațiile complicate între membrii unei familii extinse, unde toți locuiesc la grămadă. Narațiunea are loc din perspectiva capului familiei, tatăl și bunicul, care încearcă, pe de o parte, să împace pe toată lumea și pe de altă parte, nu se poate abține din a o favoriza pe nora sa.
Sunetul muntelui (într-o ediție anterioară, s-a tradus ca Vuietul muntelui și din punctul meu de vedere, reprezenta mai bine atmosfera cărții) este un volum despre familie, oameni și dorințele acestora, dar și societatea japoneză și normele acesteia.

It is clearly a well-written book which deserves all the prizes it won, but I just didn't fell it. I didn't feel the character's pain, I didn't identify with their opinions and thoughts. Maybe if I were in my late fifties and I were disappointed with my life I would enjoy it more.
Kawabata's story shows the life of a man in his fifties who goes through an existential crisis, regretting the way he lived his life, the woman he got married with and how he raised his children, feeling responsible for the mistakes they do with their own lives.
The book is filled with symbols from the Japanese culture, so for fully understanding them you might need to read more about it if your a foreign reader.

*sunt de fapt 2,5 stele și vreau să se consemneze asta

Nu a fost prima mea întâlnire cu Kawabata și nu pot spune că a fost cea mai plăcută, dar va fi ultima? În niciun caz.

"Și-atunci auzi sunetul muntelui. [...] Aducea cu vuietul vântului în depărtare, dar venea de undeva din adâncuri, un uruit surd al pământului."

Shingo este un bărbat în vârstă care trăiește în Japonia secolului al XX-lea. Încă își are familia aproape: pe soția lui, Yasuko, pe copiii lui, Fusako și Shuichi, pe nevasta băiatului său, Kikuko, și pe nepoatele sale, fetele lui Fusako.
Shingo aude într-o seară chemarea muntelui. Căci Shingo este asemenea muntelui, care veghează peste orașul său, peste oameni, peste viață. Bătrân, încă mai are puterea să trăiască. Dar bărbatul e om și se apropie de moarte. Recunoaște însă bătrânețea, cusururile ei, dar sufletul său poartă pe jumătate o mască jidō. Shingo se bucură încă de suflul tinereții. Încă visează, încă simte pasiunea și o oarecare afecțiune înflorește pentru Kikuko. Dar resimte drama care se învârte în jurul lui, în jurul familiei sale pentru care se simte responsabil.

"Nebunii nu au vârstă."

Poate și Shingo e un nebun singur, chiar dacă e înconjurat de oameni. Încearcă să ignore glasul slăbiciunii și își trage seva din pământ, din tradițiile care se află în conflict cu lumea ce se modernizează.

„Oamenii ar trebui să moară cât sunt încă iubiți.“

Pe alocuri m-a cam plictisit acțiunea și de aceea nu prea mi-a plăcut, cât de cât (la un moment chiar m-a enervat). Dar cartea are frumusețea ei.