*sunt de fapt 2,5 stele și vreau să se consemneze asta

Nu a fost prima mea întâlnire cu Kawabata și nu pot spune că a fost cea mai plăcută, dar va fi ultima? În niciun caz.

"Și-atunci auzi sunetul muntelui. [...] Aducea cu vuietul vântului în depărtare, dar venea de undeva din adâncuri, un uruit surd al pământului."

Shingo este un bărbat în vârstă care trăiește în Japonia secolului al XX-lea. Încă își are familia aproape: pe soția lui, Yasuko, pe copiii lui, Fusako și Shuichi, pe nevasta băiatului său, Kikuko, și pe nepoatele sale, fetele lui Fusako.
Shingo aude într-o seară chemarea muntelui. Căci Shingo este asemenea muntelui, care veghează peste orașul său, peste oameni, peste viață. Bătrân, încă mai are puterea să trăiască. Dar bărbatul e om și se apropie de moarte. Recunoaște însă bătrânețea, cusururile ei, dar sufletul său poartă pe jumătate o mască jidō. Shingo se bucură încă de suflul tinereții. Încă visează, încă simte pasiunea și o oarecare afecțiune înflorește pentru Kikuko. Dar resimte drama care se învârte în jurul lui, în jurul familiei sale pentru care se simte responsabil.

"Nebunii nu au vârstă."

Poate și Shingo e un nebun singur, chiar dacă e înconjurat de oameni. Încearcă să ignore glasul slăbiciunii și își trage seva din pământ, din tradițiile care se află în conflict cu lumea ce se modernizează.

„Oamenii ar trebui să moară cât sunt încă iubiți.“

Pe alocuri m-a cam plictisit acțiunea și de aceea nu prea mi-a plăcut, cât de cât (la un moment chiar m-a enervat). Dar cartea are frumusețea ei.